marți, 11 august 2009

Paradisuri Înşelătoare


Geo Călugăru despre... Paradisuri Înşelătoare, proză contemporană feminină, Editura Granada 2009
Volumul antologic, apărut în colecţia Fantasticul mileniului trei a Editurii Granada, strânge între coperţile sale prozele a zece autoare, diferite ca pregătire intelectuală şi experienţe de voaţă, dar care au totuşi un numitor comun + talentul. Este vorba despre: Adina Lipai, Maria Magdalena Jindiceanu, Marilena Adam, Cristina Radulian, Gabriela Hrebenciuc, Emilia Bucur, Livia Frunză, Lia Corbu şi Daciana Lipai.
La solicitarea antologatorului Mihail Grămescu, fiecare autoare şi+a însoţit textele cu o succintă autobiografie.
Adina Lipai constată cu uimire perisabilitatea lucrurilor şi locurilor copilăriei, dar şi posibilitatea salvării lor prin consemnarea în scris, în pagini de carte, înviindu-le. Poşetuţa de culoare verde, obiectul de joacă, înainte de a ajunge şcolăriţă, îi trezeşte duioase aduceri aminte. Între acestea, strădania de a captura împreună cu colegii de şcoală fluturi, întrerupându-le zbenguiala în câmpia plină cu flori, ca să îi aranjeze în insectarele folosite ca material didactic la şcoală. Nedându-şi seama de consecinţe, autoarea, şcolăriţa naivă de atunci, a vârât fluturii prinşi în poşetă. Ajunsă acasă peste ani, a deschis poşeta şi spre uluiala sa, nici urmă de fluturi. A scuturat energic poşeta şi o pulbere fină, multicoloră, s-a răspândit în jur. Punând pe seama poşetei cele întâmplate, supărată a zvârlit-o cât colo şi, odată cu ea şi această amintire din copilărie. După atâta timp, fluturii erau încă acolo, prefăcuţi în pulbere şi amintiri. (Pulbere de fluturi, p. 7-14).
În a doua proză e relatată hotărârea autoarei de a urma o formă de calificare postuniversitară. Trimisă la un seminar a cărui miză viza integrarea cercetării naţionale în context european, autoarea este dezamăgită să constate că reuniunea s-a desfăşurat „într-un cadru jalnic românesc anteeuropean”, amintindu-i de cantina unde făcuse ea liceul. Cât priveşte conţinutul şi nivelul lucrărilor seminarului, acestea au fost deplorabile. Întrucât în România de atunci, toţi cei care erau în stare să muncească, o puteau face fără oprelişti, autoarea nu prea înţelegea sensul participării sale la acea reuniune despre integrarea femeilor în muncă. Era un nonsens, ne dezvăluie autoarea, să baţi apa în piuă în legătură cu o problemă care, în ţara pe care o reprezinţi, fusese deja rezolvată. Întrebările sale adresate organizatorilor i-au pus în încurcătură şi totul s-a terminat în coadă de peşte, iar autoarea a părăsit sala „în murmurele dezaprobatoare ale profesoarelor”, în timp ce somitatea invitată la seminar putea „să-şi continue discursul ce oferea o soluţie imaginară la o problemă inexistantă”.
Maria Magdalena Jindiceanu este convinsă că a scrie despre propria viaţă este un fapt anevoios, pentru că te obligă uneori să-ţi aminteşti întâmplări de care nu vrei să mai ştii dar, răscolind trecutul, dai peste ele. Autoarea s-a şcolit în două sisteme. Frecventând cenacluri şi ateliere literare, a ajuns să publice două volume de autor (poezie şi teatru) şi să colaboreze la mai multe antologii de proză şi poezie. Este prezentă în antologie cu un fragment din romanul Ploi cu soare la Viena. Uimirea trăită într-o realitate diferită de cea de acasă, din primele momente, e înlocuită de o percepere corectă a realităţii, consecinţă a unei priviri mai atente, lucide, a ceea ce se petrece în jurul său, determinând-o să înţeleagă că bogaţii sunt la fel peste tot iar cei săraci se aseamănă între ei. Trăind câteva experienţe, între care cea mai edificatoare, cea de baby-sitter, în care „pentru a-ţi păstra slujba nu ai voie să comiţi erori. Erorile, chiar mici, sunt cotate ca neglkijenţe sau lipsă de responsabilitate, iar repetate, te fac să-ţi pierzi slujba”. Între altele, autoarea nu poate să înţeleagă de ce soţia lui Kraus, de a cărui fiică are grijă, îl înşealî, deşi nu-i lipseşte nimic. Pentru a nu avea nepălăceri, preferă să nu se implice în nici un fel, iar concluzia ei e fără echivoc: atunci când îţi este prea bine, o iei razna. Spiritul de observaţie şi talentul autoarei, îngemănate în scris, captivează. 
Marilena Adam crede că atmosfera dintr-un autocar plin de români care pleacă la muncă într-o tară străină este diferită de cea a unui grup de excursionişti obişnuiţi. Dacă la început se spun banalităţi, ulterior oamenii se împrietenesc şi aflii câte ceva despre fiecare.
Observaţia, după cum vom constata, se verifică prin aceea că însăşi autoarea va relata propria experienţă trăită într-o ţară străină. Abia în momentul în care trebuie să înlocuiască pe o conaţională ce avea grijă de un individ cu o stare materială foarte prosperă, dar suferind de un grav handicap fizic care-l făcea să nu se poată descurca singur, aceasta îşi dă seama că a fost minţită în promisiunile de la angajare. Regulile draconice impuse de cel în cauză nu pot fi suportate de îngrijitorii săi şi, la scurte intervale de timp, trebuie să caute înlocuitori pentru cei ce dau bir cu fugiţii.
„Constat în timpul conversaţiei cu Fabrizio” (persoana de care avea grijă) „că ştie să fie şi altfel decât arogant. Devine chiar persuasiv. Mă întreb dacă el înţelege că sunt atât de obosită încât aş fi în stare să plătesc pentru a avea două ore de somn”. Succint, autoarea ne înfăţişează, pe temeiul propriei păţanii, felul în care sunt priviţi românii în străinătate. Cerându-i, la angajare, să-i predea toate actele, inclusiv paşaportul, la nedumerirea ei accentuată, Fabrizio afirmă: „Voi, românii, Dracula! Dacă vă las liberi prin oraş, faceţi prostii şi vine poliţia aici”! În realitate, acesta se temea ca poliţia să nu afle propriile lui ilegalităţi în privinţa angajării celor ce-i purtau de grijă.
Senzaţia de uşurare pe care autoarea o trăieşte după ce, păcălindu-l pe Fabrizio, acesta îi dă paşaportul, lăsând-o să plece, e admirabil creionată: „Cu actul în mână, simt că încep să respir cu adevărat. Mă simt vie şi liberă. Coşmarul a luat sfârşit”.
Din micro-autobiografia Cristinei Radulian aflăm că două au fost evenimentele anului 1968 care i-au marcat existenţa: invadarea Cehoslovaciei de către ruşi, şi naşterea sa. Ulterior s-au adăugat si altele. Unul dintre ele este adus în paginile Antologiei. „Aşa am început pregătirile pentru drumul meu către New York. Visul ascuns, niciodată recunoscut faţă de ceilalţi, de a vedea New Yorkul, prindea contur – îşi aminteşte autoarea – care continuă: „O să merg prin South Park, o să văd Metropolitan, o să merg pe Brodway, o să”... Aventura începe cu viza. „Tâmpenia este de proporţii colosale. Trebuie să dovedeşti, când depui dosarul, că ai bilete dus-întors, unde stai, de ce stai, cu cine stai, cât stai”... Controalele la sânge de pe aeroporturi au făcut-o să-şi dea seama „că va fi un drum cu peripeţii... Nu plecăm bine şi începe curentul, să mnă salte din scaun: „ăştia au plecat cu uşile deschise, yic eu către colega mea”. Ajunsă în metropola visată, autoarea a fost şocată de contraste izbitoare: zgârie-nori, lumini ca-n rai, mărfuri cu gust etalate din abundenţă, dar şi cerşetori la gurile de metrou, negri cu marfă de furat, poliţişti care şi-au scos arma dacă n-ai respectat indicaţiile de restricţie de circulaţie pentru maşini. Concluzia scriitoarei: „Am fost încântată şi dezamăgită. America este obosită, prăfuită, autosuficientă. America nu mai este pe gustul meu”.
Gabriela Hrebenciuc – retrăieşte o poveste de dragoste ce ar fi putut fi unică şi irepetabilă dacă „timpul n-ar fi spart clepsidra iubirii făcând ca firele de nisip să se risipească într-un calendar ostil, lăsându-i visele fără aripi... Un regret, ca un ţipăt scurt, loveşte uneori amintirile acestui „arici”, alături de care am retrăit o poveste ce părea că doarme ocrotită de ţepi. „Arici” a fost, de fapt, alintul zilelor iubirii, când sufletul ei locuia în poezie şi alerga mereu la Mălini, căutând în tăcerea brazilor ecoul şoaptelor lui Labiş”... „Ca un colind, trecutul coboară din inimă în cuvinte... Iubirile nu mor, ci trec din rouă în zăpadă”. „Nu vreau să mă vindec de el – scrie autoarea. Vreau doar să nu-l Mai întâlnesc niciodată... Şi au trecut ani. Ani mulţi. Altă generaţie aşteaptă acum o seară cuminte de iarnă, să ningă zăpada unui brad peste bucuria şi tristeţea unei fete îndrăgostite”.
„Sunt mândră că familia mea, cea din partea mamei, cât şi cea din partea tatălui, este din zona Moldovei, că moldovenii, da, sunt poeţi – mărturiseşte Alexandra Emilia Bucur – că în Moldova, da, sunt fete frumoase, şi abia aştept să vină vara să mai petrec câteva zile în linişte în Iaşi la bunica şi să evadez, ca în fiecare an, din Bucureştiul care nu mai e al meu, al celor care ne-am născut în Bucureşti, ci al tuturor”.
Aflată într-o mică vacanţă, într-o tabără literară, autoarea se bucură că trăieşte într-un mediu cultural la care ţine mult. A fost impresionată văzând Oarba de Mureş, mulţime de cruci de piatră în memoria eroilor din Cel de-al Doilea Război Mondial. La Târnăveni, locul de desfăşurare al manifestărilor literare, au întâmpinat-o mese pline cu cărţi. În Sighişoara a fost plăcut surprinsă că oamenii care iubesc poezia sunt în număr mare şi petrec ore în şir la Cenaclul Bibliotecii Municipale. (Emoţie vie, p. 155-162).
Cu drag şi dor, pentru tine... tată – se numeşte evocarea Liviei Mihaela Frunză cuprinsă în această antologie. Amintire tatălui său este provocată, în timp ce se afla la birou privind o fotografie pe care o avea mereu asupra sa ca pe un talisman protector împotriva relelor... „Şi, de câte ori mă gândesc la tata... mi-aduc aminte de clipele în care l-am pierdut... după o copilărie atât de frumoasă, moartea tatei a fost ca o lecţie pentru mine... poate cea mai grea pe care am primit-o până acum de la viaţă... Avea doar 52 de ani... iar eu treceam abia în anul doi la facultate... Cu ultimele puteri mi-a zis să-mi văd de drumul meu orice s-ar întâmpla. La miezul nopţii eram prima care a aflat ca tata nu mai e... tocmai aprinsesem candela şi mă rugasem pentru el când a sunat telefonul”...
„La treizeci şi doi de ani... 2 noiembrie 1985... de Ziua Morţilor – îşi aminteşte cu durere Tereza Urs, am rămas văduvă, supravieţuind unui accident cu patru morţi, dintre care trei erau ai mei: soţul, cumnatul, o mătuşă şi, fiind însărcinată, am pierdut şi sarcina (la o lună după accident). „În viaţă totul se plăteşte! – crede autoarea – şi Kentul, şi posibilitatea de a merge în străinătate... cu anularea altor posibilităţi. Ce mai contează... A trecut. Toate trec şi vin altele... lanţ. Lanţuri bune, lanţuri rele... de câte 5-7 ani”. (Cum începe fiecare zi, p. 177-179).
„Să rămâi singur, nu să fii singur. Când eşti singur, eşti singur... Când rămâi singur, eşti şi mai singur” (E groaznic să rămâi singur noaptea, p. 179-181).
Lia Corbu este născută în localitatea definită de Eminescu drept Ierusalim al neamului românesc, comuna Putna din Judeţul Suceava. Este – după cum mărturiseşte în proza Hoinăreala, robită „dorului de ducă spre singurătatea vorbitoare a pădurii, prietena gândurilor sale”. Trezită din visare de o ciocănitoare, îi răspunde de parcă ea ar putea să o înţeleagă: „Am venit în întunecoasa mânăstire a gândului să mă întâlnersc cu mine – cea adevărată de care-mi era atâta dor”. Plină de gingăşie se dovedeşte a fi întâlnirea neaşteptată cu un pui de căprioară care, după câteva clipe dispare ca o nălucă: „A privit în jur, mâa mai privit o dată şi nu i-am mai văzut goana mută decât ca nişte glezne subţiri dispărând printre coloane”.
Ultima autoare cuprinsă în antologie – Daciana Lipai – scriitoare şi artist fotograf, cu succese notabile în ambele arte. Matură ca gândire şi trăire în plan sufletesc, Daciana Lipai destramă vălul oricăror iluzii, afirmând tranşant câteva adevăruri pe care le reproduc aici: „Trăim într-o lume care ne acceptă doar tăcerea, care ne induce spre indiferenţă, care ne împinge pe un drum unilateral, atât de domol încât nici nu realizezi, decât poate prea târziu, că viaţa ta a trecut”... sau „Într-o lume a consumatorilor, noi devenim cei consumaţi. Cu sufletul epuizat, ne izbim mereu de acelaşi zid, care nu ne lasă să vedem risipirea nefirească a vieţii. Nu mai ştiu când am văzut ultimul apus de soare – momentul meu preferat din zi. Avem nevoie mereu de gânduri care să ne aducă aminte că viaţa înseamnă mai mult decât tiparul epuizant de zi cu zi. Mereu vom fi în urma fericirii” (În urma fericirii, p. 204-216).
Prezenta antologie dovedeşte că proza feminină e în ascensiune şi e de bun augur racordarea sa la frământările lumii contemporane, cărora le caută limpeziri şi, pe cât posibil, rezolvări adecvate.
 



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu