Mai multe femei despre Paradisuri Inselatoare, iar un barbat ne indreapta catre Cafeneaua de nisip

Mai multe femei despre Paradisuri Inselatoare, iar un barbat ne indreapta catre Cafeneaua de nisip „Pe data de 3 iulie te astept la Bucuresti… Te rog sa ma anunti cand pleci din Iasi, pentru a sti cand pleci si cand ajungi… Cand ajungi in Bucuresti sa imi dai un telefon si te astept sa mergem la mine.” Aceasta au fost cateva din afirmatiile Domnului Mihail Gramescu, cel sub a carui coordonare s-a organizat dubla lansare de carte de la Sediul Uniunii Scriitorilor. La invitatia insistenta a sa, de a fi cu orice pret de fata, initial crezusem ca este un eveniment la care are neaparat nevoie de oameni care sa asiste (ma intrebam de ce ar avea nevoie de un om tocmai de la Iasi, de peste dealuri si vai, de peste rauri si lacuri, de la sute de km departare de capitala!?). Nici macar cu o zi inainte nu imi spusese care este rolul meu in acea zi, insa nici eu nu m-am grabit sa aflu. La fata locului am constat cu bucurie ca erau destul de multi prezenti, invitati, autori, prieteni, partizani etc. Cateva detalii am depistat cand imi spusese in dimineata aceea daca mai am ceva carti ale mele, pentru a fi prezentate in cadrul lansarilor. Din fericire mai aveam vreo cinci exemplare din „Despre ingeri… La taclale”. Am pornit mai devreme pentru a fi de fata la sosirea tuturor. Au sosit invitatii, au sosit cele lai importante persoane, autoarele si autorul, a fost si televiziunea romana, daca nu ma insel chiar TVR Cultural, au trecut pe rand in fata microfonului, Mihail Gramescu, coordonatorul volumului de proza contemporana feminina „Paradisuri Inselatoare”, cateva dintre autoarele care au reusit sa fie de fata, precum si autorul volumului de versuri „Cafeneaua de nisip”, Constantin Kapitza.De departe, cele mai pitoresti personaje care au facut parte din strategia de destindere a evenimentului, au fost Geo Calugaru , care a facut o succinta prezentare a celor doua carti aflate in momentul botezului, precum si cateva referinte critice care sa puna in valoare, pe de-o parte, autorii volumelor aniversate, iar pe de alta parte, sa descrie intentiile, imaginile si sugestiile prozelor si poemelor lansate de acestia; si a Domnului Gheorghe Grosu , care a reusit sa ne faca sa zambim din cand in cand, destinzand atmosfera cu o serie de epigrame ce vizau ori autorii, ori cartile lor. Initial chiar crezusem, tinand cont de faptul ca parea destul de invarsta, era insasi Pastorel, insa doar pentru putina vreme, caci ii auzisem intre timp numele. 
vezi critică şi analiză literară asupra cărţilor de mai sus la următoarele linkuri:
Cateva cuvinte despre Editura Granada, sub sigla careia s-au nascut cele doua carti, ne-au fost oferite de Mihai Gramescu, cel care a trebuit sa vorbeasca cateceva si despre autoarele selectate, pe care le-a citit si le-a adunat laolalta intre aceleasi coperti, precum si despre prietenul si amicul sau, aflat la a cincea carte de autor, Constantin Kapitza, un poet care abia la o varsta inaintat reuseste sa se impuna ca o valoare.Fiecare autoare a citit cate un fragment din opera sa, mai timid in cazul celor de gen feminin, care cu greu au reusit sa stapaneasca emotiile evidente, multe dintre ele fiind la primul lor eveniment de acest gen. In ceea ce il priveste pe Domnul Kapitza, poemele sale, cu o incarcatura deosebita, care, desi se ascund dupa un paravan construit, caramida cu caramida, din cuvinte simple, metafore si epitete intr-un registru destul de mistic, se observau foarte putine emotii. Atat emotiile cat si stapanirea de sine au oferit un alt prilej pentru ca Grosu sa recite alte epigrame cu specific, pe care sincer, nu stiu de unde le scotea, pentru ca le citea de pe o foita pe care aveam impresia ca a scris chiar in acele momente in timp ce altii vorbeau. Abia dupa acest moment am inteles care era rostul prezentei mele acolo. Am fost invitat sa spun cateva cuvinte despre cartea mea, despre Clubul Unesco Quasar, al carui membru eram si despre cum se poate promova o actiune si o activitate culturala, precum cea la care participam. Dupa ce le-am prezentat cine eram si ce cautam eu acolo, povestindu-le despre originalitatea cartii si inedutul ei, dupa ce le-am spus in cateva fraze ce insemna a fi membru intr-un cenaclu cu o istorie de 30 de ani, dar care a inceput sa isi schimbe orientarea dinspre literatura strict SF si F, catre literatura SF, F si nu numai, adresandu-le invitatia la Iasi in una din sedintele de cenaclu, si dupa ce le-am aratat cat de mult conteaza o promovare culturala in mediile virtuale, construidu-se bloguri de prezentare, unde se pot propune idei si se pot vinde cu drepturi de autori carti si produse culturale de aproape orice fel, am fost vizat si eu de catre personajul responsabil cu buna dispozitie, construindu-mi o epigrama in care eram privit ca moldovean de la Iasi. A trebuit sa ma scuz si sa fac o remarca rectificatoare, cum ca, fiind prezentat ca invitat de la Iasi, unde ce-i drept imi desfasor activitatea, eu ma recomand avrigean, din apropierea Sibiului, fiind nascut si crescut in ardeal. Imediat dupa aceasta remarca, a aparut epigrama despre mine nu ca moldovean ci ca sibian.In cele din urma, maestrul de ceremonii, Mihail Gramescu a facut invitatia de a ciocni un pahar in cinstea autorilor si a cartilor care le fac cinste, moment prin care s-a oferit prilej de a discuta cu autorii, de a face schimb de date de contact si de a face schimb de opinii.Dincolo de orice inconveniente, inevitabile in astfel de momente, fie din cauza locatiei, fie din cauza organizatorilor, lansarea color doua carti ale Editurii Granada a fost un eveniment placut, o manifestare culturala care a incercat sa aduca de fata cateva autoare din Bucuresti si din provincie, alaturi de cei care s-au bucurat pentru antologia in care au aparut. Mihail Gramescu a reusit sa alcatuiasca o antologie care sa propuna un nou concept, iar cum un concept se naste ori prin sinteza, ori prin analiza, putem spune ca intr-adevar, atunci cand avem in discute proza feminina, vorbim despre un concept a carui ilustratie o putem intalnii intre copertile cartii propuse de dumnealui la aceasta lansare de carte.Nu sunt eu in masura sa vorbesc despre cartile lansate, dar voi lasa cuvintele Domnului Geo Calugaru sa vorbeasca despre ele.

de  Chialda Radu Vasile
 

VEZI O POVESTE A UNEI CĂLĂTORII, CARE FACE REFERIRE LA ACEASTĂ LANSARE DE CARTE

Cafeneaua de nisip

Geo Călugăru despre... Cafeneaua de nisip, poeme de Constantin Kapitza, Editura Granada 2009
Familist convins, poetul Constantin Kapitza închină şi acest volum de poeme Cafeneaua de nisip, apărut la Editura Granada, familiei. Este cel de-al cincilea volum de autor, care, ca şi celelalte, este focalizat cam pe aceleaşi obsesii de care încearcă să se elibereze.
Autorul pare ispitit de un atunci, plasat în trecut, „în care părea că omul nu mai făcea umbră, de temă, într-o ţară prea înaltă”. Precizarea e consemnată înainte poemului cu care se deschide volumul.
Cafeneaua-de-nisip este spaţiul unde „Maşina de citit / în memoriile ascunse / ci toţi oamenii ei / s-a curăţat de pământ / cu savoarea cafelei / sau a ceaiului băut”.
Intuind nedumerirea noastră, Kapitza devine poruncitor. „Priveşte ce-a mai urmat! / ...Oamenii, ei, copacii îţi spun secretul: / se mişcau, se plimbau, se întorceau/ şi se terminau”. Cine şi ce însufleţea cafeneaua? eşti tentat să întrebi. Poetul te face să înţelegi, explicându-ţi într-o formulare fără echivoc: „Cafeneaua de nisip se-nfierbânta / cu oameni efervescenţi / obosiţi de gânduri uitate, / luminate de biserica / a cărei umbră se mută ascunsă / spre altundeva”.
Întâmplările zilnice din acel atunci, când nimic nu scăpa neascultat şi taxat după voinţa şi interesele celor ce dispuneau asemenea îndeletniciri nefireşti, dau socoteală despre faptul că: „De ani, de oameni trecuţi / prin cercurile de vânt / descoperiţi mai târziu / ne speriam”.
Poetul Kapitza face recurs la memoria celor mai în vârsta pentru a pune adevărul în drepturile ce i se cuvin, între ele, foarte important acela de a fi cunoscut. „Dar nu era umbra umbrelor / la un moment dat, / atent ascultat?” (p. 38-39). Se simţea în acel de tristă amintire atunci o dureroasă presiune asupra adolescenţilor şi tinerilor, ale căror elanuri animate de o firească sete de libertate, intrau în coliziune cu constrângerile, deseori absurde, ale regimului totalitar. În minţile lor înfierbântate se năşteau tot felul de idei care, în unele cazuri, erau asumate de către cei mai curajoşi, ispitiţi să consimtă la riscuri: „Deodată, unora le sări o idee / despre un marş-înot / peste Dunărea noastră şi a lor, / spre o Iugoslavie / la care ajungi sau mori. / Trenuri, avioane, mişcare prin creieri / spre o Timişoară / ce părea într-o altă ţară”. În acest climar de oprimare generalizată „undeva se bea primul pahar cu venin”! Prin forţa cu care îşi făceau cunoscute opţiunile, tinerii erau mereu în atenţia elementelor ce asigurau ordinea pe care, nu o dată, le exasperau prin tenacitatea cu care îşi afirmau ceea ce credeau şi gândeau: -„Bă, dar voi nu vă mai îmbolnăviţi dracului o dată, / de-o tuse sau junghi, dare-ar Caru cu Bere / peste voi”! (Fuga, p. 30-31).
Tema defilării oglinzilor din volumul anterior Umbra lui Schwartz este reluată, îmbogăţită cu noi înţelesuri în poezia Foaie de capăt, sub pecetea unor idei cheie: dorinţi care se păstrau, muţenia oamenilor trec ători, mirările amiezii, iubiri care tresăreau, ascultările civilizaţiei în tăcerea simţurilor. În această apăsătoare atmosferă „Chipurile căutau / ieşirile umbrei / din mângâierile percepţiei / mergeau singure / spre capătul netrăit al timpului”. (Foaie de capăt, p. 68-69).
Toate experienţele, trăite sau închipuite de autor, au o finalitate care se cheamă „hotarele viitorului”, în legătură cu care „înţelegerile-şi aveau locul / pe gardurile curţii bisericii// ...cu aprige cuvinte aduse de alţii / din deal de Văcăreşti”... În pofida acestor constrângeri „Capetele ne erau sus, / ca frunzele din vârful copacilor // ...Măsurând tot ce creştea / în apropierea serii / mă îndepărtam încet / ca un înfometat în anatomia lui / spre alte vremi / la hotarele viitorului”! (Hotarele viitorului, p.86-87-88).
Poetul Constantin Kapitza caută Adevărul pe Buzele mirării ascultând Vocea tremurătoare a lunii. Câinele de mâine îi vesteşte trezirea, pentru a pleca într-o călătorie să întâlnească un Alt Pan. Ochii cafelei caută printre Ziduri în Strigătul de ieri – Cuvinte fericite. Răul şi binele, într-o aceeaşi Reverberaţie, vor convieţui între Hotarele viitorului, peste care stăpâneşte în eternitate Pasărea timpului.
În ultimul poem al volumului, pasărea timpului, ne întâlnim cu Kapitza în ipostază de filozof, demonstrând în manieră inconfundabilă adevărul conţinut în memorabila formulare eminesciană „Trecutul şi prezentul / Sunt a filei două feţe / Vede-n capăt începutul / Cine ştie să le-nveţe”.
Rămâne mereu – crede poetul – ceva care scapă atenţiei noastre din tumultuoasa viaţă ce ne prinde în vârtejul său, cu sau fără voia noastră, fapt care ni-l arată convingător în poezia Pasărea timpului, din care voi reproduce aici: „Eu n-am avut timp / N-am avut timp de trecut / pentru că timpul era ocupat cu altceva / în acele vremuri: / cu alte vieţi trecând / salvator pe lângă mine / precum caii sângerânzi / cu feţele scăldate / pe strada mea / la porţile închise, / una vara / alta iarna, / când amorţeau trandafirii / îngheţaţi / după naşterea anotimpurilor / înalte şi bântuite / de buze şi sâni piramidali / de o pasăre cântătoare. / De aceea n-am avut timp / nici să-mi scriu numele începutului / ce zace şi acum / în geanta memoriei. // Viitorul? Trecut care nu se termină niciodată / din nerăbdare, / Trecutul? Viitor ce nu-şi poate lăsa / decât semnătura”.
Volumul Cafeneaua de nisip – o certitudine privind un poet ale cărui resurse de imaginaţie pusă în spaţiul creaţiei poetice pune în lumină neaşteptate surprize pe care le dorim şi le aşteptăm. 

Paradisuri Înşelătoare

Geo Călugăru despre... Paradisuri Înşelătoare, proză contemporană feminină, Editura Granada 2009
Volumul antologic, apărut în colecţia Fantasticul mileniului trei a Editurii Granada, strânge între coperţile sale prozele a zece autoare, diferite ca pregătire intelectuală şi experienţe de voaţă, dar care au totuşi un numitor comun + talentul. Este vorba despre: Adina Lipai, Maria Magdalena Jindiceanu, Marilena Adam, Cristina Radulian, Gabriela Hrebenciuc, Emilia Bucur, Livia Frunză, Lia Corbu şi Daciana Lipai.
La solicitarea antologatorului Mihail Grămescu, fiecare autoare şi+a însoţit textele cu o succintă autobiografie.
Adina Lipai constată cu uimire perisabilitatea lucrurilor şi locurilor copilăriei, dar şi posibilitatea salvării lor prin consemnarea în scris, în pagini de carte, înviindu-le. Poşetuţa de culoare verde, obiectul de joacă, înainte de a ajunge şcolăriţă, îi trezeşte duioase aduceri aminte. Între acestea, strădania de a captura împreună cu colegii de şcoală fluturi, întrerupându-le zbenguiala în câmpia plină cu flori, ca să îi aranjeze în insectarele folosite ca material didactic la şcoală. Nedându-şi seama de consecinţe, autoarea, şcolăriţa naivă de atunci, a vârât fluturii prinşi în poşetă. Ajunsă acasă peste ani, a deschis poşeta şi spre uluiala sa, nici urmă de fluturi. A scuturat energic poşeta şi o pulbere fină, multicoloră, s-a răspândit în jur. Punând pe seama poşetei cele întâmplate, supărată a zvârlit-o cât colo şi, odată cu ea şi această amintire din copilărie. După atâta timp, fluturii erau încă acolo, prefăcuţi în pulbere şi amintiri. (Pulbere de fluturi, p. 7-14).
În a doua proză e relatată hotărârea autoarei de a urma o formă de calificare postuniversitară. Trimisă la un seminar a cărui miză viza integrarea cercetării naţionale în context european, autoarea este dezamăgită să constate că reuniunea s-a desfăşurat „într-un cadru jalnic românesc anteeuropean”, amintindu-i de cantina unde făcuse ea liceul. Cât priveşte conţinutul şi nivelul lucrărilor seminarului, acestea au fost deplorabile. Întrucât în România de atunci, toţi cei care erau în stare să muncească, o puteau face fără oprelişti, autoarea nu prea înţelegea sensul participării sale la acea reuniune despre integrarea femeilor în muncă. Era un nonsens, ne dezvăluie autoarea, să baţi apa în piuă în legătură cu o problemă care, în ţara pe care o reprezinţi, fusese deja rezolvată. Întrebările sale adresate organizatorilor i-au pus în încurcătură şi totul s-a terminat în coadă de peşte, iar autoarea a părăsit sala „în murmurele dezaprobatoare ale profesoarelor”, în timp ce somitatea invitată la seminar putea „să-şi continue discursul ce oferea o soluţie imaginară la o problemă inexistantă”.
Maria Magdalena Jindiceanu este convinsă că a scrie despre propria viaţă este un fapt anevoios, pentru că te obligă uneori să-ţi aminteşti întâmplări de care nu vrei să mai ştii dar, răscolind trecutul, dai peste ele. Autoarea s-a şcolit în două sisteme. Frecventând cenacluri şi ateliere literare, a ajuns să publice două volume de autor (poezie şi teatru) şi să colaboreze la mai multe antologii de proză şi poezie. Este prezentă în antologie cu un fragment din romanul Ploi cu soare la Viena. Uimirea trăită într-o realitate diferită de cea de acasă, din primele momente, e înlocuită de o percepere corectă a realităţii, consecinţă a unei priviri mai atente, lucide, a ceea ce se petrece în jurul său, determinând-o să înţeleagă că bogaţii sunt la fel peste tot iar cei săraci se aseamănă între ei. Trăind câteva experienţe, între care cea mai edificatoare, cea de baby-sitter, în care „pentru a-ţi păstra slujba nu ai voie să comiţi erori. Erorile, chiar mici, sunt cotate ca neglkijenţe sau lipsă de responsabilitate, iar repetate, te fac să-ţi pierzi slujba”. Între altele, autoarea nu poate să înţeleagă de ce soţia lui Kraus, de a cărui fiică are grijă, îl înşealî, deşi nu-i lipseşte nimic. Pentru a nu avea nepălăceri, preferă să nu se implice în nici un fel, iar concluzia ei e fără echivoc: atunci când îţi este prea bine, o iei razna. Spiritul de observaţie şi talentul autoarei, îngemănate în scris, captivează. 
Marilena Adam crede că atmosfera dintr-un autocar plin de români care pleacă la muncă într-o tară străină este diferită de cea a unui grup de excursionişti obişnuiţi. Dacă la început se spun banalităţi, ulterior oamenii se împrietenesc şi aflii câte ceva despre fiecare.
Observaţia, după cum vom constata, se verifică prin aceea că însăşi autoarea va relata propria experienţă trăită într-o ţară străină. Abia în momentul în care trebuie să înlocuiască pe o conaţională ce avea grijă de un individ cu o stare materială foarte prosperă, dar suferind de un grav handicap fizic care-l făcea să nu se poată descurca singur, aceasta îşi dă seama că a fost minţită în promisiunile de la angajare. Regulile draconice impuse de cel în cauză nu pot fi suportate de îngrijitorii săi şi, la scurte intervale de timp, trebuie să caute înlocuitori pentru cei ce dau bir cu fugiţii.
„Constat în timpul conversaţiei cu Fabrizio” (persoana de care avea grijă) „că ştie să fie şi altfel decât arogant. Devine chiar persuasiv. Mă întreb dacă el înţelege că sunt atât de obosită încât aş fi în stare să plătesc pentru a avea două ore de somn”. Succint, autoarea ne înfăţişează, pe temeiul propriei păţanii, felul în care sunt priviţi românii în străinătate. Cerându-i, la angajare, să-i predea toate actele, inclusiv paşaportul, la nedumerirea ei accentuată, Fabrizio afirmă: „Voi, românii, Dracula! Dacă vă las liberi prin oraş, faceţi prostii şi vine poliţia aici”! În realitate, acesta se temea ca poliţia să nu afle propriile lui ilegalităţi în privinţa angajării celor ce-i purtau de grijă.
Senzaţia de uşurare pe care autoarea o trăieşte după ce, păcălindu-l pe Fabrizio, acesta îi dă paşaportul, lăsând-o să plece, e admirabil creionată: „Cu actul în mână, simt că încep să respir cu adevărat. Mă simt vie şi liberă. Coşmarul a luat sfârşit”.
Din micro-autobiografia Cristinei Radulian aflăm că două au fost evenimentele anului 1968 care i-au marcat existenţa: invadarea Cehoslovaciei de către ruşi, şi naşterea sa. Ulterior s-au adăugat si altele. Unul dintre ele este adus în paginile Antologiei. „Aşa am început pregătirile pentru drumul meu către New York. Visul ascuns, niciodată recunoscut faţă de ceilalţi, de a vedea New Yorkul, prindea contur – îşi aminteşte autoarea – care continuă: „O să merg prin South Park, o să văd Metropolitan, o să merg pe Brodway, o să”... Aventura începe cu viza. „Tâmpenia este de proporţii colosale. Trebuie să dovedeşti, când depui dosarul, că ai bilete dus-întors, unde stai, de ce stai, cu cine stai, cât stai”... Controalele la sânge de pe aeroporturi au făcut-o să-şi dea seama „că va fi un drum cu peripeţii... Nu plecăm bine şi începe curentul, să mnă salte din scaun: „ăştia au plecat cu uşile deschise, yic eu către colega mea”. Ajunsă în metropola visată, autoarea a fost şocată de contraste izbitoare: zgârie-nori, lumini ca-n rai, mărfuri cu gust etalate din abundenţă, dar şi cerşetori la gurile de metrou, negri cu marfă de furat, poliţişti care şi-au scos arma dacă n-ai respectat indicaţiile de restricţie de circulaţie pentru maşini. Concluzia scriitoarei: „Am fost încântată şi dezamăgită. America este obosită, prăfuită, autosuficientă. America nu mai este pe gustul meu”.
Gabriela Hrebenciuc – retrăieşte o poveste de dragoste ce ar fi putut fi unică şi irepetabilă dacă „timpul n-ar fi spart clepsidra iubirii făcând ca firele de nisip să se risipească într-un calendar ostil, lăsându-i visele fără aripi... Un regret, ca un ţipăt scurt, loveşte uneori amintirile acestui „arici”, alături de care am retrăit o poveste ce părea că doarme ocrotită de ţepi. „Arici” a fost, de fapt, alintul zilelor iubirii, când sufletul ei locuia în poezie şi alerga mereu la Mălini, căutând în tăcerea brazilor ecoul şoaptelor lui Labiş”... „Ca un colind, trecutul coboară din inimă în cuvinte... Iubirile nu mor, ci trec din rouă în zăpadă”. „Nu vreau să mă vindec de el – scrie autoarea. Vreau doar să nu-l Mai întâlnesc niciodată... Şi au trecut ani. Ani mulţi. Altă generaţie aşteaptă acum o seară cuminte de iarnă, să ningă zăpada unui brad peste bucuria şi tristeţea unei fete îndrăgostite”.
„Sunt mândră că familia mea, cea din partea mamei, cât şi cea din partea tatălui, este din zona Moldovei, că moldovenii, da, sunt poeţi – mărturiseşte Alexandra Emilia Bucur – că în Moldova, da, sunt fete frumoase, şi abia aştept să vină vara să mai petrec câteva zile în linişte în Iaşi la bunica şi să evadez, ca în fiecare an, din Bucureştiul care nu mai e al meu, al celor care ne-am născut în Bucureşti, ci al tuturor”.
Aflată într-o mică vacanţă, într-o tabără literară, autoarea se bucură că trăieşte într-un mediu cultural la care ţine mult. A fost impresionată văzând Oarba de Mureş, mulţime de cruci de piatră în memoria eroilor din Cel de-al Doilea Război Mondial. La Târnăveni, locul de desfăşurare al manifestărilor literare, au întâmpinat-o mese pline cu cărţi. În Sighişoara a fost plăcut surprinsă că oamenii care iubesc poezia sunt în număr mare şi petrec ore în şir la Cenaclul Bibliotecii Municipale. (Emoţie vie, p. 155-162).
Cu drag şi dor, pentru tine... tată – se numeşte evocarea Liviei Mihaela Frunză cuprinsă în această antologie. Amintire tatălui său este provocată, în timp ce se afla la birou privind o fotografie pe care o avea mereu asupra sa ca pe un talisman protector împotriva relelor... „Şi, de câte ori mă gândesc la tata... mi-aduc aminte de clipele în care l-am pierdut... după o copilărie atât de frumoasă, moartea tatei a fost ca o lecţie pentru mine... poate cea mai grea pe care am primit-o până acum de la viaţă... Avea doar 52 de ani... iar eu treceam abia în anul doi la facultate... Cu ultimele puteri mi-a zis să-mi văd de drumul meu orice s-ar întâmpla. La miezul nopţii eram prima care a aflat ca tata nu mai e... tocmai aprinsesem candela şi mă rugasem pentru el când a sunat telefonul”...
„La treizeci şi doi de ani... 2 noiembrie 1985... de Ziua Morţilor – îşi aminteşte cu durere Tereza Urs, am rămas văduvă, supravieţuind unui accident cu patru morţi, dintre care trei erau ai mei: soţul, cumnatul, o mătuşă şi, fiind însărcinată, am pierdut şi sarcina (la o lună după accident). „În viaţă totul se plăteşte! – crede autoarea – şi Kentul, şi posibilitatea de a merge în străinătate... cu anularea altor posibilităţi. Ce mai contează... A trecut. Toate trec şi vin altele... lanţ. Lanţuri bune, lanţuri rele... de câte 5-7 ani”. (Cum începe fiecare zi, p. 177-179).
„Să rămâi singur, nu să fii singur. Când eşti singur, eşti singur... Când rămâi singur, eşti şi mai singur” (E groaznic să rămâi singur noaptea, p. 179-181).
Lia Corbu este născută în localitatea definită de Eminescu drept Ierusalim al neamului românesc, comuna Putna din Judeţul Suceava. Este – după cum mărturiseşte în proza Hoinăreala, robită „dorului de ducă spre singurătatea vorbitoare a pădurii, prietena gândurilor sale”. Trezită din visare de o ciocănitoare, îi răspunde de parcă ea ar putea să o înţeleagă: „Am venit în întunecoasa mânăstire a gândului să mă întâlnersc cu mine – cea adevărată de care-mi era atâta dor”. Plină de gingăşie se dovedeşte a fi întâlnirea neaşteptată cu un pui de căprioară care, după câteva clipe dispare ca o nălucă: „A privit în jur, mâa mai privit o dată şi nu i-am mai văzut goana mută decât ca nişte glezne subţiri dispărând printre coloane”.
Ultima autoare cuprinsă în antologie – Daciana Lipai – scriitoare şi artist fotograf, cu succese notabile în ambele arte. Matură ca gândire şi trăire în plan sufletesc, Daciana Lipai destramă vălul oricăror iluzii, afirmând tranşant câteva adevăruri pe care le reproduc aici: „Trăim într-o lume care ne acceptă doar tăcerea, care ne induce spre indiferenţă, care ne împinge pe un drum unilateral, atât de domol încât nici nu realizezi, decât poate prea târziu, că viaţa ta a trecut”... sau „Într-o lume a consumatorilor, noi devenim cei consumaţi. Cu sufletul epuizat, ne izbim mereu de acelaşi zid, care nu ne lasă să vedem risipirea nefirească a vieţii. Nu mai ştiu când am văzut ultimul apus de soare – momentul meu preferat din zi. Avem nevoie mereu de gânduri care să ne aducă aminte că viaţa înseamnă mai mult decât tiparul epuizant de zi cu zi. Mereu vom fi în urma fericirii” (În urma fericirii, p. 204-216).
Prezenta antologie dovedeşte că proza feminină e în ascensiune şi e de bun augur racordarea sa la frământările lumii contemporane, cărora le caută limpeziri şi, pe cât posibil, rezolvări adecvate.